Fiind elevul model al UE în ceea ce privește politica energetică, România a fost una dintre puținele țări care a îndeplinit în totalitate obiectivul Comisiei Europene privind reducerea cu 15% a consumului de gaze și menținerea stocării la cel puțin 80%. În timp ce al doilea mare producător din blocul comunitar a înfruntat iarna cu peste 3 mld. metri cubi de gaze puse deoparte, încrederea sa și mediul energetic dinamic au început să fie schimbate prin noi investiții, proiecte și măsuri inovatoare, în încercarea de a obține o rezistență sporită.

În mod similar, fiind unul dintre cei mai mici consumatori de gaz din UE, cu 2,7 Mwh anual pe persoană (2,5% din totalul UE sau 11% din Germania) și producând 27 milioane de metri cubi în fiecare zi, dublu față de necesarul său pe timp de vară și jumătate față de vârfurile de iarnă (55 milioane), nu este greu de înțeles cum și-a păstrat o dependență scăzută de aprovizionarea cu Rusia în 2022 (15,5% – gaz, 37% – petrol și 11,8% – cărbune). În paralel, ponderea ridicată a surselor regenerabile în mixul său energetic a făcut ca, atunci când s-a confruntat cu întreruperi cauzate de războiul din Ucraina, România să reducă brusc exporturile, să crească producția la 32 mln. de metri cubi și să restrângă parțial cererea industrială, ceea ce înseamnă că publicul nu s-a confruntat niciodată cu deficite la fel de acute ca în cazul altor țări europene. 

În pofida acestor fapte, viitorul ar putea să nu fie la fel de luminos, mai ales că rezervoarele de gaz on-shore (aproximativ 100 mld. metri cubi) se epuizează în paralel cu creșterea cererii și cu tranziția de la cărbune la gaz, ceea ce înseamnă că, până în 2030, țara ar putea importa peste 53% din necesarul său dacă nu se schimbă nimic. Ca atare, prin Strategia energetică națională 2020-2030 (cu unele perspective până în 2050)¹, România încearcă să devină cel mai mare producător din UE și să își mențină cererea la nivelul maxim pentru mai mult de un deceniu prin exploatarea celor aproximativ 200 de miliarde de metri cubi care se află în Marea Neagră, Neptune Deep (cel mai mare zăcământ) urmând să înceapă operațiunile în 2027. În plus, construcția mai multor terminale de GNL pe coastă ar trebui să îi permită să devină și un centru de transport.

Cu toate acestea, una dintre cele mai stringente chestiuni este energia electrică, care pare să se afle într-o stare de Schrödinger – 4,4 TW produși lunar în 2019² (dublu față de necesarul pentru vârful de consum), dar care devine importator net în același an (deși se schimbă în exportator în T1 din 2023)³ – ceea ce îi face pe experți să se întrebe dacă seturile de date corespund realității.  Între timp, România și-a capitalizat cu succes resursele regenerabile, cu 208 centrale hidrologice care produc 36,3% din producția sa, la care se adaugă 24,1% fotovoltaice și eoliene, 14,3% din hidrocarburi (biomasă și gaze), 7,7% din nuclear și restul de 17,6% acoperit de cărbune (care va fi înlocuit în întregime într-un deceniu).

Grăbindu-se să adopte și mai mult energia verde, România a optat pentru soluții nucleare, semnând un acord cu partenerii americani pentru a fi vârful de lance în 5 ani al primului reactor modular de mici dimensiuni și pentru a extinde până în 2031 reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă (care ar trebui să acopere peste 60% din necesarul total). În plus, pentru a contracara rezervele sale de petrol epuizate (mai puțin de 20 de ani rămași) și pentru a evita extragerea în continuare a cărbunelui (85 mil. tone echivalent petrol care ar fi suficiente pentru 104 ani), țara dorește să construiască 8 noi centrale hidroelectrice, să dubleze rețelele eoliene (cu un potențial de peste 70.000 Mw pentru parcurile din Marea Neagră), să tripleze capacitatea solară și să dezvolte noi centrale pe hidrogen sau pe biomasă, toate acestea urmând să fie finalizate până în 2035.⁴

Mai mult, România ar putea deveni o ancoră energetică puternică în regiune, ajutând partenerii europeni să-și asigure nevoile, dacă va reuși să-și sporească poziția pe piața de export, să-și diversifice capacitățile și să folosească voința politică pentru a-și internaționaliza rutele. Deși sunt câțiva pași făcuți, acoperind din iarna trecută 90% din necesarul Republicii Moldova, a semnat mai multe memorandumuri de înțelegere pentru integrarea mai multor coridoare (Vertical, Transbalcanic, BRUA, Turkish stream etc.), a găzduit reuniuni multilaterale cu Azerbaidjanul⁵, mai sunt încă câțiva pași de făcut, mai ales când vine vorba de implementarea inițiativelor sale mai repede decât venirea iernilor aspre.

1. http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/Strategia%20Energetica%20a%20Romaniei_aug%202020.pdf ↩︎
2. https://anre.ro/wp-content/uploads/2023/04/Monitiul22.pdf ↩︎
3. https://transparency.entsoe.eu/transmission-domain/physicalFlow/show ↩︎
4. https://www.ey.com/ro_ro/energy-reimagined/oportunitati-si-riscuri-pentru-independenta-energetica ↩︎
5. https://financialintelligence.ro/interviu-ion-sterian-romania-este-mai-sigura-din-punct-de-vedere-energetic-decat-a-fost-in-orice-alt-moment-al-sau/ ↩︎

The post Energie, politică și succes internațional – repoziționarea României appeared first on Novus Ordo Media.

Poziția Budapestei în Grupul de la Vișegrad a fost una controversată încă de la izbucnirea războiului din Ucraina. Ministrul afacerilor europene al Republicii Cehe a declarat că, în momentul de față, grupul se află „în pauză”, în timp ce ministrul polonez Wojciech Skurkiewicz a declarat pentru Agenția de Informații Radio că starea actuală a grupului V4 este departe de a fi optimistă, totul din cauza poziției asumate de către Ungaria. Mulți analiști consideră că relațiile dintre cele patru țări trec, în prezent, prin cea mai rece fază încă din 1990 și până în prezent.

Administrația de la Budapesta pare nestatornică în agenda sa naționalistă. Politicile lui Viktor Orban de a menține achiziția de gaz rusesc ieftin au fost menținute prin acțiunile sale, chiar și înainte de izbucnirea războiului. Mai mult, cu doar câteva săptămâni înainte de invazia rusă, președintele se afla la Moscova, pentru a conveni asupra unui nou contract de furnizare de gaze cu Vladimir Putin. Viktor Orban a criticat sancțiunile UE împotriva Rusiei, subliniind lipsa lor de eficacitate în slăbirea agresiunii ruse, creând, în același timp, o creștere a prețurilor la energie electrică și alimente pe continent.

Ministrul maghiar al afacerilor externe și al comerțului, Peter Szijjarto, a declarat că i se pare nedrept ca populația maghiară să „plătească prețul războiului” fiind lipsită de petrol și gaze rusești și de locurile de muncă sau confortul ce pare să le însoțească.

În ultimii ani, putem observa cum dependența Ungariei față de combustibilii fosili ruși a crescut exponențial. Cu o producție internă redusă, dependența de import a Ungariei a atins chiar și 87% în anul 2020, Rusia reprezentând „64% din importurile de țiței și 95% din importurile de gaze” (IEA 2022). Administrația de la Budapesta nu intenționează să scadă consumul de petrol, dar se pare că intenționează să reducă creșterea totală a consumului. Din cauza lipsei de resurse interne, importurile de combustibili fosili ale țării vor continua probabil să crească.

În acest context, valoarea forintului maghiar scade de la izbucnirea războiului, atingând minime istorice, cu o reducere de până la nouăsprezece procente față de euro înregistrată în toamna anului 2022. Se pare că nu doar războiul împovărează economia maghiară, ci și pandemia. Consecințele ultimilor doi ani încă persistă cu un deficit bugetar în creștere, dublat de disputa cu Comisia Europeană cu privire la fondurile de redresare.

Nivelul inflației cu care trebuie să lupte Ungaria este unul dintre cele mai ridicate din întreaga Europă, ajungând la peste 25%. Inflația energetică a gospodăriilor este cu mult peste 60% în toamna anului 2022 (Moldicz 2022, 2).

Creșterea prețurilor la combustibil și energie cauzată de războiul din Ucraina a pus sub presiune bugetul Ungariei. Astfel, prețurile de vânzare pentru gaze naturale și electricitate au fost de mult timp plafonate în Ungaria, pentru a menține costurile pentru gospodării la prețuri accesibile și pentru a evita expunerea acestora la volatilitatea pieței (IEA 2022). Această politică ar trebui să vină în sprijinul gospodăriilor vulnerabile și întreprinderilor mici. Cu toate acestea, din august 2022, legea nu mai acoperă gospodăriile sau întreprinderile care depășesc nivelul mediu de consum de energie. În cazul depășirii limitei de consum impuse, prețurile de vânzare sunt majorate către prețurile pieței. Cu toate acestea, plafonarea prețurilor a lăsat găuri semnificative în bugetul Ungariei, găuri care sunt supuse umplerii prin diferite metode, precum modificarea legii KATA a impozitului forfetar, prin care întreprinderile mici obișnuiau să plătească lunar o sumă fixă de bani care acoperea toate obligațiile față de stat. Începând cu iulie 2022, revizuirea legii ar putea îngreuna, în special pentru mulți antreprenori noi, să demareze și să-și conducă afacerile (Szokolai 2022). Această măsură face parte din numeroasele eforturi pe care statul ungar le-a adoptat pentru a reduce consecințele crizei economice. Celelalte taxe speciale care au fost introduse sunt menite să adauge 800 de miliarde de forinți la bugetul de stat în 2022 și 1 trilion de forinți în 2023, reducând, în același timp, cheltuielile guvernamentale pentru acești doi ani.

În iulie 2022, declarând totodată starea de pericol din cauza izbucnirii crizei energetice, guvernul ungar a decis și alte puncte de acțiune pentru această problemă, cum ar fi:

· creșterea producției interne de gaze de la 1,5 la 2 miliarde de metri cubi;

· datoria ministrului afacerilor externe de a continua negocierile cu alte țări pentru furnizarea de gaze naturale;

· punerea în aplicare a interzicerii exportului de surse de energie și a lemnului de foc

· creșterea producției interne de cărbune;

· repornirea centralei pe cărbune Mátra;

· prelungirea duratei de viață a centralei nucleare Paks, efectuând, de asemenea, analize ale costurilor și planurilor de fezabilitate;

· „subvenționarea consumului de energie al companiilor consumatoare de energie de către guvern, care va plăti jumătate din creșterea prețurilor la energie (până la 500.000 euro)” (IEA 2022), deși ajutorul nu este acordat automat tuturor întreprinderilor.

Ceea ce ar trebui Ungaria să facă, în primul rând, este să încerce să urmărească o abordare națională a cererii de combustibili fosili. Cu toate acestea, fiind puternic dependentă de conducta Druzhba de Sud și, prin urmare, foarte dependentă de importul de combustibili fosili ruși, embargoul Uniunii Europene asupra importurilor rusești a adâncit abordarea euro-sceptică a guvernului. Administrația Orban a cerut scutirea țării de la embargo. UE a acordat Ungariei acces limitat la conducta Druzhba, dar țara trebuie să găsească urgent noi modalități de diversificare a importurilor de petrol, alături de partenerii săi regionali.

Comisia Europeană încearcă să stimuleze dezvoltarea energetică a țărilor către o abordare mai ecologică, cum ar fi utilizarea energiei solare și eoliene, încurajând totodată dezvoltarea inovațiilor în tehnologii precum cele de producție de biometan și hidrogen. Multe țări din UE, inclusiv Grupul de la Vișegrad, văd, de asemenea, potențialul energiei nucleare de a înlocui utilizarea cărbunelui și a gazului.

După cum s-a menționat mai devreme, obiectivele actuale ale Ungariei menționează atât utilizarea energiei nucleare, cât și a celei alimentate de combustibili fosili. Revenirea la cărbune și repornirea centralei Mátra a fost o decizie puțin conștientă de actualele probleme de mediu. Cu toate acestea, se pare că centrala se confruntă cu inoperabilitate din cauza disfuncționalităților, deși Viktor Orban continuă să insiste asupra funcționării ei la capacități și mai mari. În prezent, centrala Mátra este oprită pentru reparații încă de la sfârșitul lunii septembrie.

Cheia Ungariei pentru asigurarea securității și independenței energetice este punerea în aplicare a tranziției ecologice, potrivit unei noi analize aprofundate a Agenției Internaționale pentru Energie. Energia solară fotovoltaică este, de asemenea, o alternativă viabilă acum pentru Ungaria, deși, în sezonul rece, rețeaua nu poate satisface pe deplin cererea. În general, performanța țării în ceea ce privește utilizarea energiei regenerabile a crescut în ultimii ani, deși nu a atins încă ambiția guvernului de 21% pentru 2030 din consumul final brut de energie.

Prelungirea duratei de viață a celor patru reactoare nucleare de la Centrala Nucleară Paks ar putea fi primul pas în eliminarea treptată a industriei combustibililor fosili. Energia nucleară produsă ar garanta jumătate din aprovizionarea cu energie a țării. „Între 2012 și 2017, tuturor celor patru unități ale CNE Paks li s-au acordat licențe de prelungire a duratei de viață de 20 de ani, pe lângă durata de viață inițială de 30 de ani, noile date de închidere fiind programate pentru 2032-37” (ibid). Încă două reactoare au fost planificate să fie construite la Paks II prin acordul guvernului cu compania rusă de stat Rosatom. Acordul de finanțare de 10 miliarde de euro a fost convenit să acopere 80% din costul anticipat al proiectului, Ungaria urmând să ramburseze împrumutul de-a lungul a 21 de ani de funcționare (Reuters 2022). Din cauza războiului și a sancțiunilor, mulți se întreabă dacă Rusia își va permite să finanțeze împrumutul într-o perioadă convenabilă de timp, având în vedere că proiectul a fost deja amânat cu 5 ani. În 2021, jumătate din energia electrică din Ungaria provenea din surse nucleare, urmată de contribuții puternice din „gaze naturale (28%), cărbune (11%) și solar (5%)” (IEA, 2022). Dintre țările membre ale IEA, Ungaria deține a treia cea mai mare pondere de energie nucleară, după Franța și Slovacia.

Per total, potențialul de energie regenerabilă al Ungariei nu trebuie subestimat. Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut în ceea ce privește independența energetică a țării, care ar putea fi obținută doar printr-o creștere a utilizării surselor regenerabile interne.

Pe măsură ce inflația continuă să crească și războiul din Ucraina nu pare a-și întrezări sfârșitul curând, administrația maghiară își pierde din ce în ce mai mult legătura cu societatea civilă. Deși plafonarea prețurilor la mâncare este aici pentru a rămâne, populația maghiară nu se va mai bucura de preț plafonat la pompele benzinăriilor. Cetățenii își plătesc cu greu facturile, iar unii chiar renunță la viața de apartament și se mută la țară în favoarea locuirii în iurte, pentru o viețuire mai rentabilă.

Administrația de la Budapesta trebuie să-și intensifice strategiile de guvernare. Sunt multe opțiuni care ar putea ajuta țara să-și depășească situația. În primul rând, Ungaria are potențial în energie geotermală și eoliană și ar trebui să investească în astfel de instalații de producere a energiei regenerabile.. Dacă toate centralele cu energie regenerabilă ar fi folosite la potențialul lor maxim, țara ar putea închide ultima sa centrală pe cărbune în mai puțin de 5 ani.

În al doilea rând, strâns legat de punctul anterior, este de o importanță absolută modul în care țara va gestiona tranziția ecologică, oferind, în același timp, sprijin adecvat comunităților implicate în centrala pe cărbune Mátra. Multe țări eșuează lamentabil în fața acestor comunități, lăsându-le în situații sumbre, disperate. Odată cu deschiderea Centralei Nucleare Paks II, construcția de parcuri eoliene, apariția centralelor geotermale și așa mai departe, va exista o cerere de muncitori în aceste domenii de expertiză. Cei afectați de tranziție ar trebui să beneficieze de sprijinul guvernului, putându-se recalifica și având prioritate în ocuparea posturilor vacante în domeniul energiei regenerabile.

În al treilea rând, administrația nu are experți calificați în domeniile de proiectare, finanțare, implementare, monitorizare și evaluarea a politicii de eficiență energetică. Guvernul ar trebui să finanțeze și să sprijine implementarea unei agenții de eficiență energetică ce va avea responsabilitatea de a facilita accesul la programe de energie regenerabilă. Acest tip de agenție ar putea colabora cu autoritățile locale pentru sprijin în implementarea proiectelor (IEA 2022).

Lista recomandărilor ar putea continua. În cazul Ungariei, dependența de petrol și gaze rusești a dovedit că administrația greșește în lupta lor ideologică împotriva UE. Protestele mocnite din acest moment ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă de ultim moment pentru administrația Orban. Rusia nu mai este răspunsul atunci când orașele din toată țara închid facilități sau limitează transportul public din cauza creșterii împovărătoare a prețurilor la gaze. Este timpul ca țările europene să-și realizeze potențialul de energie regenerabilă și să refuze să ardă petrol și gaze ce finanțează terorismul într-o eră a inovației tehnologiei verzi și durabile.

Bibliografie

“Hungary 2022 – Analysis.” n.d. IEA. https://www.iea.org/reports/hungary-2022.

Moldicz, Csaba. 2022. Review of Hungary Economy Briefing: The Sources of Inflation in Hungary. Edited by Chen Xin. Weekly Briefing 55 (2): 1–6. https://china-cee.eu/wp-content/uploads/2022/10/2022e10_Hungary.pdf.

Szokolai‌, Róbert. “Alea Iacta Est – Revision of Hungarian KATA Tax Law May Bring Adverse Effects for Young Entrepreneurs in the Country – CESI.” 2022. July 25, 2022. https://www.cesi.org/posts/alea-iacta-est-revision-of-hungarian-kata-tax-law-may-bring-adverse-effects-for-young-entrepreneurs-in-the-country/.

‌Reuters. 2015. “Special Report – inside Hungary’s 10 Billion Euro Nuclear Deal with Russia,” March 30, 2015, sec. Special Reports. https://www.reuters.com/article/uk-russia-europe-hungary-special-report-idUKKBN0MQ0MN20150330.

‌Ciobanu, Tim Gosling, Edit Inotai, Edward Szekeres, Claudia. 2022. “Democracy Digest: Giving the v3 Sign to Orban.” Balkan Insight. April 1, 2022. https://balkaninsight.com/2022/04/01/democracy-digest-giving-the-v3-sign-to-orban/.

‌Szadai, Levente. n.d. “Rising Public Anger amid Economic Crisis in Hungary.” In Defence of Marxism. Accessed January 3, 2023. https://www.marxist.com/rising-public-anger-amid-economic-crisis-in-hungary.htm.

‌“Hungarian Government Announces State of Danger due to Energy Crisis.” 2022. Telex. July 13, 2022. https://telex.hu/english/2022/07/13/hungarian-government-announces-state-of-danger-due-to-energy-crisis.

The post Ungaria încotro? – efectele crizei energetice în Europa Centrală appeared first on Novus Ordo Media.

Multumita cooptarii unor reprezentanti ai mediului academic cu legitimitate profesionala cel putin nationala, cadrul analitic a capatat o coerenta structurala si de substanta, in privinta procesului de fundamentare si elaborare a proiectului de regionalizare.

Urmand insa seria panelurilor dezbatere organizate in Regiunea de dezvoltare Sud-Vest Oltenia care au reunit reprezentanti ai administratiei publice locale, ascultand observatiile acestora, realizez ca ceea ce si-a asumat coalitia de guvernare ca fiind proiectul de regionalizare este daca nu misiune imposibila cel putin un demeres extrem de riscant, care daca nu “arde” multe etape le comprima in extrema, proiectand lumi paralele si oameni care raman in afara frazelor aparent cu subiect si predicat.

Mai jos, in sinteza, prezint intrebarile frecvent ridicate de catre participanti si reflectii personale. Raspunsurile ar trebui sa vina de la cei direct implicati. In final, o analiza asupra ultimului raport CONREG.

Cum percepe APL procesul de regionalizare?

1. “domnule profesor, puteti relua explicatiile?!”

Evident poate sa fie lipsa de metoda si nepricepere din partea-mi, insa, atunci cand auditoriul si participantii la dezbatere nu au un stoc minim de cunostinte, este cel putin nepotrivit sa reclami intr-un demers public co-angajarea lor in explorarea unui subiect altminteri extrem de tehnic.
Pentru ca nu face obiectul prezentului articol, o singura observatie se impune. Din pacate, a fost gresit indusa in randul opiniei publice o definire tendentioasa a regionalizarii ca fiind procesul de reorganizare administrativa si teritoriala prin emergenta unui palier intre judet si guvern, regiunea, definita ca “o cumulare de judeţe”. Superficial se face trimitere la nivelul teritorial dintre comuna si judet ca fiind tot o …regiune si asta in conditiile in care Romania a cunoscut o varietate de regiuni in ultimele secole.

2. “domnule profesor, de ce se face regionalizarea contra-timp?Se cunosc efectele pe termen mediu si lung?”

Recunosc ca aici, si acum, imi este greu sa raspund.
In lipsa unor analize de impact socio-economic si financiare, care sunt scenariile de dezvoltare post regionalizare? Desi am inteles ca fie in 2013, fie niciodata, inainte de a delibera si legifera, una dintre etapele oricarui ciclu de politici publice este analiza alternativelor de politica. Care sunt asadar alternativele la aceasta regionalizare? In alta ordine, care este impactul acestei regionalizari?

Desi nu face obiectul aici, recomand lecturi asupra reformei administrativ –teritoriala in Suedia si Finlanda, ambele pilotand regionalizarea inainte de genera o reforma nationala, Suedia blocand continuarea procesului iar Finlanda, dupa 7 ani de pilotare, dat fiind faptul ca nu exista argumente solide pentru regionalizare, a decis continuarea proiectului pilot pentru inca…7 ani!

3. “domnule profesor, care este societatea civila care participa la elaborarea proiectului de regionalizare?”

Cu toate ca am apreciat constructia unui portal online dedicat regionalizarii ca un demers necesar pentru o informare cat mai corecta asupra pasilor si documentelor cheie, ramane inca de neinteles de ce nici acum nu se cunoaste componenta grupului de reprezentanti ai societatii civile in CONREG. Astfel, ramane inca un deficit major ce ridica semne de intrebare asupra legitimitatii proiectului in sine. Discutiile la nivel de regiuni, cele mai multe cu membrii ai partidelor din arcul guvernamental, nu pot decat superficial sa abordeze public problematica regionalizarii.

4. “domnule profesor, problematica socio-economica a Romaniei este la nivel local, nu la nivel regional!”

Primarii nu sunt angajati si nici nu intentioneaza sa genereze dezbatere publica locala in jurul proiectului de regionalizare. Nu cunosc existenta portalului online dedicat procesului de regionalizare, majoritatea termenilor folositi se cer a fi explicati!

Reiau o teza mai veche, si anume ca, in conditiile fragmentarii excesive a actului administrativ si deficitului local de fiscalitate in paralel, ar fi fost mai urgenta o regionalizare la nivel micro-regional prin amalgamarea comunelor si nu crearea, acum, a unui nivel suplimentar.

5. “domnule profesor, ce se intampla daca peste zece ani Uniunea Europeana se dezintegreaza?”

Intrebarea este valida in conditiile in care justificarea proiectului regionalizarii are ca nivel de referentialitate Uniunea Europeana si necesitatea de armonizarea a structurilor administrative la nivel European si in consens cu recomandarile ce decurg din documentele programatice al UE.

Criza actuala de proiect integrat al Uniunii Europene, o Uniune Europena cu una sau mai multe viteze, in pragul delimitarii zonei euro intr-o comitologie aparte a UE ar trebui sa genereze o rationalizare si proportionalitate mai mare a optiunilor nationale de politica publica in Romania.

Poate ca o mai mare prudenta si planuri B si C ar putea asigura Romaniei pe termen lung o pozitionare internationala solida si nu balansarea intereselor in functie de “poarta” dinspr care se primeste ravas.

Insa, in ultimele doua decenii (secole?!), proiectul de modernizare si dezvoltare sociala a Romaniei a fost definit, explorat proiectiv si actional ca raspuns la conditionalitati externe si mai putin ca raspuns la optiuni autohtone armonizate, intr-o perioada de revenire a trecutului continuu al subdezvoltarii sociale in Romania secolului al XXI-lea, o perioada in care anomia sistemului social genereaza blocaje institutionale, discontinuitate in proiectarea si implementarea politicilor de dezvoltare sociala, precum si o stare de saracire continua a populatiei.

Asadar, ce optiune/-i avem?

6.”domnule profesor, ce mandat popular au cei care ne vor reprezenta la nivel de regiune?”

Au fost aduse in discutie teme precum elector specializat (?!) care plaseaza orice proces intr-o stare regresiva din punct de vedere democratic; potrivit unui proiect, neoficial, presedintii consiliilor judetene, primarii de municipii si primarii oraşelor care fac parte din Consiliile pentru Dezvoltare Regională prin legea 315/2004, devin membri de drept ai consiliului regional fara a fi alesi de catre electori (?!?!).
Nimic insa nu da o lovitura mai mare decat articolele 61 si 62. Adica, orice cetatean, simplu, NU are dreptul sa candideze?! Orice cetatean, membru al “colectivitatii regionale” [Prin colectivitate regională se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă] NU are dreptul sa voteze?
Am insistat asupra caracterului neoficial al documentului, insa, nedumerirea participantilor era una evidenta.

O analiza asupra rapoartelor CONREG

Regionalizare pentru dezvoltare

Pentru ca se face trimitere obsesiv la Uniunea Europena ca fiind principalul “vinovat de serviciu” pentru demararea procesului de regionalizare, se impun cateva considerente asupra unor elemente actuale ale noului cadru comunitar de dezvoltare pentru perioada 2014-2020. Din pacate, prea putin sau deloc se regasesc in documentele actuale ale CONREG.

Agenda dezvoltarii regionale are trebui sa acomodeze teme noi precum securitate energetica, migratie, inovatie, cercetare, bioeconomie, societate bazata pe cunoastere, dezvoltarea de tip cluster,etc. Din pacate, si pentru perioada 2014-2020, strategiile de dezvoltare regionala fac trimitere rezidual la teme precum cooperarea trans-frontaliera si cooperare trans-nationala si inter-regionala.
Recurent se discuta despre necesitatea unor poli de dezvoltare (asupra carora am facut observatii intr-un articol precedent), punand inca o data in termeni antagonici, relatia urban-rural, centru -periferie.

Introducerea componentei geografice prin Tratatul Lisabona in algoritmul dezvoltarii pana atunci dominat de variable socio-economice, marcheaza tranzitia de la un modus operandi traditional prin care politicile sectoriale se constituiau in matricea dezvoltarii, aproape exclusiv urmarind specializarea functionala, catre inovare in sectorul public avand ca fundament o politica de dezvoltare integrata intr-un spatiu si nu limitata de granite administrative si fizice.

Regionalizarea presupune analize si proiectii dincolo de analiza disparitatilor si a fluxurilor migratorii; relatiile complexe intre urban si rural, in ultima perioada ruralul castigand in economia alocarii unei atentii mai mari in termenii spatiului locuit, reclama definirea unor politici teritoriale care sa aiba in vedere destructurarea de sistem societal a zonelor urbane, cu precadere in fostele zone monoindustriale, si revitalizarea ruralului cu efecte negative asupra coeziunii sociale a zonelor urbane abandonate dar si asupra mediului in rural, pierderea terenului arabil, poluarea crescuta prin naveta celor ce se muta la tara, cresterea costului terenurilor, etc.

In contextul coeziunii teritoriale, dezvoltarea policentrica presupune deconcentrarea activitatilor economice intr-un teritoriu insa nu implicit in zonele urbane care, gresit sunt asumate ca fiind candidatul ideal pentru crestere sustenabila si inovatie.

In contextul in care in Romania fluxurile migratorii sunt contrar tezei atractiei generate de centrele urbane,catre rural, in contextul in care predictiile Natiunilor Unite privitoare la urbanizare in Romania proiecteaza un procent destul de mare al populatiei in mediul rural, aproximativ 40% in anul 2050, a miza pe politici publice de dezvoltare ignorandu-se dezvolarea endogena, diversa, in functie de capitalul teritorial al unei regiuni poate mai degraba sa augmenteze disparitatile intra si inter-regionale.
Ramane inca o teza confuza nivelul teritorial la care trebuie asigurata dezvoltarea policentrica!

Apreciem necesar a fi luata in considerare axa centru –periferie urmarind structurarea si echilibrarea vectorilor socio-economici de dezvoltare in zone specifice de dezvoltare; mentinerea dihotomiei urban-rural nu face decat sa fundamenteze politici de dezvoltare care stimuleaza desertificarea spatiului rural, altminteri definit ca teritoriu strategic pentru elemente de securitate globala, alimentele, precum si ca terioriu propice pentru inovare sociala si economica. De acord ca indicatori precum capitalul uman, mortalitatea infantila, sporul natural in comunitatile rurale sunt negative comparativ cu cele din urban insa tocmai astfel de diagnoze trebuie sa fundamenteze politici de dezvoltare stimulative si inclusive (a se vedea noua politica de inclusive, smart and sustainable growth a Uniunii Europene, a se vedea Strategia EU 2020) care sa faciliteze participarea tuturor grupurilor dintr-un teritoriu.

Definirea politicilor de dezvoltare regionala prin concentrarea resurselor financiare in centrele urbane risca sa genereze si mai mult somaj, poluare, saracie si dezechilibre societale, chiar daca pe termen scurt indicatorii economici pot fi pozitivi; atractia capitalului uman catre centrul regiunii si ocuparea fortei de munca in industrii si servicii va determina direct o “desartaciune” a ruralului si asa cu o demografie negativa. Astfel, decalajele se vor adanci si mai mult, in conditiile in care , Romania ramane 87% un teritoriu rural!

In plus, cetatenii au dreptul la acces si oportunitati egale, servicii si facilitati indiferent de mediul de rezidenta.

Pietele si factorii de productie trebuie diversificate dintr-o perspectiva a capitalului teritorial si nu ca raspuns limitativ la indicatori si criterii functionale precum densitatea si concentrarea, fluxurile populatiei, suprapunerea mediului rezidential cu cel al pietei muncii, proximitatea granitelor administrative.
Dezvoltarea contextualizata subliniata in raportul Barca reclama nevoia de a lua in considerare factori care aparent au o contributie reziduala insa care determina impactul politicilor de dezvoltare si la nivel regional.
Trebuie avut in vedere faptul ca pot exista resurse in comunitate care determina structural competitivitatea unui teritoriu indiferent de care este dinamica populatiei, conexiunile teritoriale. Mai mult, factori non-economici si sociali, precum instrumentele financiare proiectate in comunitate, programarea multi-anuala pe proiecte a bugetelor alocate pentru dezvoltare, guvernarea inter-comunitara pot compensa deficitul socio-economic structural si chiar conditiona parcursul de dezvoltare al unui teritoriu.

Astfel, dezvoltarea devine functie de coordonare a politicilor publice, capital social si teritorial, asociativitate atat la nivel local cat si macro, (a se vedea Danube region) , precum si nevoia de retele transnationale . Internationalizarea APL va facilita proiectarea unor piete emergente pentru companiile locale/regionale astfel, angajand APL nu doar in functia limitativa de colector de taxe si administrator de politici publice centrale.

Aici, am gasit util a face un inventar[1] al modului in care este interpretata coeziunea teritoriala in diverse state membre ale Uniunii Europene tocmai pentru a sublinia greseala izolarii spatiului rural in proiectul de regionalizare propus de Guvern:

Avand in vedere dezvoltarea sociala, ultimul raport CONREG subliniaza ca disparitatile sunt accentuate intra-judetean mai mult decat INTRA-regional – “În ”relieful social” al Românei din ultimul deceniu, disparitățile de dezvoltare s-au accentuat mai mult între segmentele urbane și rurale ale județelor decât între județe ca atare.”[2]

Recitit, as spune ca Raportul este o pledoarie nespusa pentru micro-regionalizare si nu pentru cea de tip meso. Integrare functionala si edificarea unei administratii performante, doua din propunerile Bancii Mondiale (World Bank, 2009: XIX).) citate in Raport sunt de luat in seama pentru nivelul dintre municipalitati si judet unde toate problemele socio-economice sunt manifeste. Abordarea lor la nivel meso tine de teritorii care au capacitatea de a intra in competitie directa in afara granitelor tarii; deocamdata avem regiuni gazda pentru mall-uri si investitii conjuncturale, de exploatare, in conditiile in care ruralul devine exponent al sub-dezvoltarii endemice si orasele, “centre de dezvoltare”, genereaza suburbii decuplate de la politica de dezvoltare a orasului.

Raportul recunoaste indirect externalitatile negative ale centrului cu impact devastator asupra proximitatii “O sursă a sărăciei din județele Câmpiei Române este și faptul că, pe termen lung, Bucureștiul a acționat ca un magnet care a atras capitalul uman din zonele de câmpie însă nu a dat nimic în schimb, nu a contribuit în niciun fel la dezvoltarea infrastructurii rurale din județele apropiate de unde și-a atras forța de muncă.”

Citand din Raport, “Marea provocare a regionalizării [este]: reducerea decalajelor de ocupare agricolă a populației”; raman insa mai multe intrebari deschise:

1. in conditiile in care alimentatia a devenit componenta a sistemului securitatilor globale, analizele prezente care fundamenteaza procesul de regionalizarea pleaca de la premiza ca zonele dominate de ocupare in agricultura compun o cauzalitate directa pentru sub-dezvoltare; trei sunt dimensiunile pe care le-as recomanda a se avea in vedere pentru o modificare substantiala de analiza:
(a) astfel de teritorii unde domina agricultura pot deveni zone de securitate nationala si regionala maximizand avantaje competitive;
(b) nu agricultura genereaza inapoiere ci lipsa politicilor de dezvoltare rurala la nivel de judete; delimitarea intre dezvoltarea agriculturii si a ruralului in ansamblu este de neconceput in conditiile in care economia din mediul rural este inca dependenta de agricultura. A discuta despre servicii si ocupare in mediul rural, in afara agriculturii si a ramurilor conexe acesteia, este ca si cum s-ar dori proiectarea unor insule economice intr-un teritoriu care neaga insasi existenta acestora. Rezultatul? Incoerenta in politicile de dezvoltare sociala, anularea esentei ruralului si incapacitatea de proiectare a unui model de ruralitate in care dezvoltarea economica sa ia in considerare atat aspectele economice, dar si pe cele care tin de teritorialitate, cultura comunitara, valorile identitare, viata sociala in ansamblu.
(c) a nu lua in considerare ca 45 % din populatia Romaniei traieste in rural si 87% din teritoriu este rural, ca 70% din saracii Romaniei se afla in rural, a proiecta o politica de dezvoltare regionala mizand pe urban, este o eroare de doua ori: epistemologica, netinandu-se seama de realitatile socio-economice, si in al doilea rand una strategica, ignorand tocmai recomandarile Coimisiei privind coeziunea teritoriala.
Potrivit datelor furnizatre de catre INS, in Romania gradul de urbanizare a crescut cu doar 0,6% in perioada 1990 – 2011, de la 54,3% la 1 iulie 1990 la 54,9% la 1 iulie 2011. Mai mult, in Romania doar 11% dintre locuitorii tarii traiesc in zone considerate urbane daca luam in considerare noua tipologie a Comisiei Europene, aplicata de Eurostat, din pacate nu se regasesc ca si fudamentari ale proiectului de regionalizare.

Este de luat in seama un argument in plus pe care il ofera Raportul pentru reconsiderarea decupajului teritorial “ […]regionalizările de rang 2 și 3 din România conferă un avantaj suplimentar. Împreună, așa cum trebuie considerate în bună logică de subsidiaritate, ele asigură o foarte bună matrice de construcție identitară.
A judeca proiectul de regionalizare din România 2013 prin ignorarea acestui fapt fundamental duce la punerea în paranteze a unei condiționări de bază a procesului respectiv ” pentru ca,astfel, teza regionalizarii ca proces de diminuare a disparitatilor este indirect demontata, apreciind ca si in regiuni dezvoltate, “disparităţile urban-rural intrajudeţene sunt maxime la Cluj, Iaşi şi Dolj.”[3]

Desi nu face obiectul articolului prezent, nu in ultimul rand, este de subliniat din punt de vedere metodologic, o proiectare a procesului  regionalizare din perspectiva cauzalitatilor si nu a oportunitatilor.

Evident ca este nevoie a se lua in considerare cauzalitatile procesuale si de structura insa a nu genera scenarii de dezvoltare si a face drumul invers catre status quo nu stimuleaza inovarea in dezvoltare si construieste cai de interventie prin politica publica si proiecte care vor situa Romania ,solidar, la nivel national, in zone de convergenta europeana si nu de competitivitate.

Cum ramane insa cu unul dintre obiectivele declarate ale proiectului de regionalizare?!

Disclaimer: Material preluat în integralitate, cu acordul autorului, de pe articolul original aferent platformei Contributors.ro

[1] Raspunsuri la chestionar administrat de catre Comisia Europeana guvernelor din tarile respective; potrivit EoRPA Paper 08/5, p.18-22

[2] Sandu, D., Disparități și fluxuri în fundamentarea social-economică a regionalizării administrative a României. Consiliului Consultativ pentru Regionalizare CONREG – grupul academic. București, aprilie  2013, P.4.

[3] Sandu, D, Disparități și fluxuri în fundamentarea social-economică a regionalizării administrative a României. Consiliului Consultativ pentru Regionalizare CONREG – grupul academic, București, aprilie  2013P.24

The post Regionalizarea, Romania si …romanii. Contradictii si confuzii asupra procesului de regionalizare 1.0 appeared first on Novus Ordo Media.

Reforma intarziata sau inoportuna?

In urma unei lecture sumare a Programului de guvernare 2013-2016, este usor de identificat una din temele recurente ce capata valoare de obiectiv strategic, nevoia de contructie a unui stat puternic. Ramane insa de raspuns cum se va realiza avand in vedere ca acelasi program de guvernare isi propune  “reorganizarea administrativ teritoriala prin crearea cadrului institutional pentru functionarea regiunilor administrativ teritoriale” prin “continuarea reformei în administratia publica cu accent pe cresterea autonomiei colectivitatilor locale prin declansarea reala a procesului de descentralizare, cu respectarea principiului subsidiaritatii”, “prin repartizarea responsabilittailor între administratia publica centrala pe de-o parte si cea regionala si locala, de cealalta parte, iar majoritatea serviciilor deconcentrate din judete sa devina institutii de interes judetean/local în coordonarea/subordinea autoritatilor locale” sau, citand o declaratie relativ recenta, “cat mai multe atributii de la judete si cat mai multe atributii de la guvernul central [transferate catre regiune]”.

La o a doua lectura, la fel de sumara, fara a fi nevoie sa fi fost macar un student mediocru la stiinte politice, sau sa fi urmat un curs de ocazie, toate aceastea ar trebui sa conduca inevitabil la slabirea statului prin teritorializarea functiilor si rolurilor si redefinirea competentelor. Fara a fi straini de o potentiala anarhie ce poate aparea in sectorul public date fiind hegemonia devenita endemica a baronilor locali, autoritatea de tip traditional, “divizarea” teritoriul in feude economice, coruptia, nepotismul, deja forme constitutive ale sistemului public, insa, la fel de important, deficitul de formarea profesionala din sector, capacitatea minima a Romaniei de a interveni strategic in economie (a se vedea ce a mai ramas in proprietatea statului) este greu de crezut ca, inconstient (?!), politicienii uita ca un stat puternic reclama monopolizarea de catre autoritatea centrala a mijloacelor de administrare si control, un sistem de taxare stabil, centralizarea birocratiei si expansiunea functiilor administrative . Sa fie oare vorba de o forma de stat post-modern? De acord, insa, atat algoritmul propus cat si asumptiile nefundamentate, le apreciem ca fiind cel putin la fel de riscante precum tezele populiste de tip secesionsim statal.

Fara a avea intentia de a aborda, aici, teme precum redefinirea suveranitatii statului national, forme de reorganizare statala precum in Spania, Belgia, amintim doar reformele de data recenta din Anglia ce urmaresc recentralizarea politicilor si functiilor administrative ale statului.

De ce nu avem nevoie acum de o astfel de regionalizare?

Dincolo de euforia succesului incontestabil al coalitiei de guvernare, desi deja anuntata, moderanizarea Romaniai prin regionalizare, acum, contravine oricarei logici. Criza financiara reclama un stat puternic a carui functionalitate este consolidata prin politici de stabilitate macro-economica. In schimb, devolutia substantiala, la momentul actual, nu va face decat sa vulenrabilizeze si mai mult statul.
Avand in vedere tendintele actuale, este clar ca regiunea nu poate defini o geografie economica functionala; asadar, ramane provocarea de a construi teritorii functionale, la alte niveluri teritoriale!

Trebuie avuta in vedere o noua geografie a economiei, care sa aiba in vedere trasaturile fizice, sociale, economice, de mediu, culturale ale spatiilor ce pot sa capete identitate teritoriala, astfel, putand mult mai usor sa construim institutii noi.
Pentru a face trimitere la un singur document ce a influentat politica de dezvoltare a UE, raportul Barca, acesta vorbeste de abordari ale dezvoltarii contextualizate.

In prezent, fragmentarea excesiva a unitatilor administrative conduce in mod direct la fragmentarea serviciilor publice, la un ethos orientat dincolo de o geografie unitara a serviciilor publice, catre o teritorializare neuniforma, ajustata catre nivelul si dimensiunea nevoilor si oportunitatilor, intr-o abordare multi-nivel. Subdezvoltarea a devenit pattern in majoritatea comunitatilor locale, prea mici ca marime si incapabile institutional sa inoveze si sa atraga investitii.

Pentru ca vizeaza descentralizarea si mai mare- descentralizarea inseamna in primul rand teritorializarea politicilor publice, formularea de raspunsuri prin politica publica pentru preferintele diferite si agregat exprimate ale constituentelor locale. Insa, tocmai aici est problema de nivel zero- slaba, inexistenta capacitate si cultura de politica publica la nivel local, dublata de un comportament generalizat de tip free rider al cetatenilor vor impinge si mai mult dezvoltarea locala la voia intamplarii, sau, inapoi, la centru! Sanatatea si piata muncii sunt doua dintre problemele structurale ale comunitatilor locale ce vor reclama interventia guvernului central prin programe suport si nu raspuns prin politica regionala per se.

Din punct de vedere politic, regionalizarea va stimula si mai mult competitia pentru resurse de la bugetul de stat; astfel, regiunile mai bogate vor forta catre o formula discretionara de alocare si nu catre cele statistice care, categoric, ar favoriza regiunile mai sarace. Armonizarea intereselor trans-regionale in jurul unui numitor comun, dezvoltarea nationala echilibrata, poate ramane doar formularea unui deziderat de politica publica!

Regionalizarea urmareste cresterea eficientei de alocare dinspre nivelul central catre nivelurile sub-nationale si stimularea capacitatii de productie a nivelurilor sub-nationale, maximizand resursele endogene. Cel putin in teorie! In fapt, politica de dezvoltare regionala, in termeni simpli, dezvoltarea socio-economica echilibrata in interiorul unei regiuni, este substantial limitata prin mentinerea polilor nationali de crestere. Tendintele de migrare a capitalului uman dezechilibreaza si mai mult coeziunea locala si perspectiva pe termen mediu si lung a comunitatilor si asa profund marcate de un spor natural negativ, populatie imbatranita, ocupare in economia de subzistenta, etc., astfel, doar orasele-capitala si aglomerarile urbane vor beneficia. Consecinta imediata este emergenta unor insule de crestere economica si o multi-polaritate de insule de saracie.

Ce se va intampla cu cele opt Agentii de Dezvoltare Regionala ramane inca o necunoscuta. Propuneri precum transformarea acestora in aparat tehnic al Consiliilor pentru Dezvoltare Regionala, pierd din vedere faptul ca ADRurile nu sunt construite pentru a indeplini functii administrative ci de planificarea/programare si management de fonduri.

Si atunci?

Desi un suporter pasional al regionalizarii, realizez ca varsta iti aduce un nivel minim de intelepciune in a dezvolta un discernamant cel putin responsabil.

Descrierea problemei:

Argument 1: Teoreticienii anunta agresiv incapacitatea statului centralizat in a raspunde nevoilor si preferintelor comunitatilor locale si in a stimula si facilita eficienta economica. Suporterii federalismulu fiscal promoveaza eficienta guvernelor descentralizate fundamenta printr-o dubla descentralizare, cea a autoritatii si resurselor , crescand astfel capacitatea guvernelor locale in a-si orienta cheltuielile si investitiile mai aproape de preferintele, altminteri heterogene, ale constituentelor, precum si in a maximiza resursele locale nefolosite.
Insa, aparentul entuziasm generat de o sigura si directa crestere economica si coeziune sociala in a caror imediat realizare doar timpul mai sta, este moderat de faptul ca si cei mai infocati optimisti recunosc distributia inegala a resurselor.

Argument 2: Disparitatile socio-economice si decalajele in dezvoltare inter-regionala au constituit parte din argumentatia pentru care Romania isi redefinea politica nationala de dezvoltare, din una preponderant fundamentata prin politicii publice de distribuire si redistribuire catre o politica de dezvoltare regionala ce restabilea raporturile si dimensiunile de dezvoltare intre centru si local. Din pacate, decalajele au urmat o curba ascendenta, adancindu-se si mai mult in ultimii ani.

ARGUMENT 3

Politica polilor de crestere are ca scop dezvoltarea centrului urban; din perspectiva dezvoltarii regionale contravine dezvoltarii echilibrate si reducetii decalajelor si nu se justifica din doua motive:

a. rationamentul economiilor de scara; astazi discutam de economie bazata pe cunoastere si nu pe una care speculeaza algoritmul economiei clasice in a creste toti factorii de productie, pamantul, capitalul si munca pentru a asigura cresterea economica, in conditiile in care, astazi, prin simpla interventie asupra unuia dintre acestia poate fi crescuta eficienta economica.
Ce consecinte deriva? Desructurarea comunitatilor locale prin migrarea capitalului uman ce are instructie profesionala, gravitarea comunitatilor locale in jurul centrului urban si depedenta exclusiva

b. coordonarea in elaborarea politicilor de dezvoltare in interiorul polului; nu prin concentrarea economiei in centru ci prin diviziunea muncii si specializarea productiei, prin delocalizarea companiilor catre zona periurbana; de ce? Costuri de administrare mai mici, fiscalitate in favoarea ruralului, echilibrare demografica, dezvoltarea serviciilor publice si nu supra-solicitarea celor din zona urbana de unde rezulta blocaje in trafic, poluare crescuta, infractionalitate, clivaje sociale, poluare, etc.
Este de preferat diversificarea economiei, maximizarea asseturilor locale ce pot genera economie sustenabile si stabilitatea matricei vietii sociale si nu consolidarea economiei de scara care sunt vulnerabile instabilitatilor macroeconomice nationale si globale.

Mai mult, cum pastram echlilibrul functional al teritoriului?

Argument 4: O rata a absorbtiei fondurilor euorpene de sub 10%, corectiile aplicate Romaniei pentru programele POS DRU (198 milioane de euro) si POS MEDIU(175 milioane euro pana in anul 2015 ), POS Transport (350 mil euro pana in anul 2015), par sa descurajeze orice demers de deconstructie a unui proiect public a carui legitimitate este solid fundamentata prin nevoia de atragere a fondurilor Europene; care este mobilul acestuia insa? Faptul ca Romania trebuie sa cotizeze la bugetul U.E. circa 1% din PIB si a consumat mai putin decat a dat? Faptul ca avem proiecte de dezvoltare locala si regionala coerente si ne lipsesc resursele?

Concentrarea problematicii regionalizarii in jurul absorbtiei fondurilor europene, limiteaza spatiul pentru explorarea optiunilor de politica publica si ignora capacitatea imensa de inovare sociala si economica pe care aceasta ar putea sa o determine, conservand fondul unei noi directii de dezvoltare racordata la marile proiecte Europene si globale, si asumand o continua stare de dependenta in relatia cu UE.

Exista doua premise ce pot sa justifice retorica politicienilor vis-à-vis de tema regionalizarii Romaniei:

(a). aparent, fara a lasa loc de comentarii, politicienii recurg la un referential pur functionalist in a justifica nevoia de continuare a regionalizarii in Romania, si anume cresterea eficientei absorbtiei fondurilor nerambursabile de la Uniunea Europeana.

In fapt, miza continuarii procesului de regionalizare, depaseste abordarea minimalista, chiar si numai declarativa, a alesilor ce, fara echivoc, in cor, se pronunta sau trimit la studii (?), rapoarte (?) de specialitate care vin sa fundameteze un astfel de demers.

Tehnic, este o problema ce tine de mecanica politicilor publice, care, din pacate, nu respecta regulile elementare, altminteri definite prin lege (H.G 775/2005, 52/2003, etc.).

Pentru tarile din Europea Centrala si de Est, miza regionalizarii se regaseste in directia democratizarii si consolidarii statului de drept, temeinic expus deficitelor structurale, aproape endemice, in ultimele doua decenii: politica publica discontinua, fragementata de cele mai multe ori de clivajele politice si de rotatia la putere, administrarea fondurilor publice, deficit bugetar ce nu se regaseste in politici de sprijin a sectorului economic sau in sisteme de securitate sociala.

(b). in conditiile in care proiectarea bugetelor locale este conditionata de transferurile de la bugetul de stat, de cele mai multe ori sub semnul incertitudinii, performanta APL in a se angaja in investitii de capital prin creditare este drastic diminuata dat fiind riscul mare pe care il genereaza in a fi rambursat, iar pe de alta parte, legea insasi limiteaza accesul APL la credinte definind un plafon maxim raportat la cheltuielile cu creditarea (dobanda, comisioane, capital, etc.) si cuantumul veniturilor proprii.

Regionalizarea nu va face decat sa complice si mai mult incapacitatea comunitatilor mici in a se angaja in proiecte de dezvoltare. a

Si totusi, daca regionalizam?

Optiuni de politica publica

Una din caracteristicile sistemului Romanesc de guvernare, de observat in politica de dupa 1989, este data de lipsa optiunilor de politica publica, schimbarile structural, radicale sau nu, fiind de cele mai multe ori functie de variabile directe sau proxi livrate sub forma conditionalitatilor externe, si mai putin rezultanta a consensului clasei politice intarit prin suport popular. De cele mai multe ori, optiunea populara a fost fie amanata, fie blocata prin justificari avand ca referentiali organizatiile internationale, UE, IMF, WB, etc.

Aceasta lipsa de diagnoza reala a sistemului societal a fost dublata permanent de un deficit de management, de sistem, strutura si proces, fiecare guvern redesenand arhitectura publica si demarand proiecte noi, cu alte cuvinte, inceputuri mereu neterminate.

Daca sau nu, fundamentate de catre Naomi Klein’s Shock Doctrine sau de catre un momentum continuum de Schumpeterian moment of “creative destruction”, greu de spus.

Daca sau nu probleme structurale ce tin de disfunctionalitati ale statului sau de ineficienta pietei libere in a regla raporturile socio-economice, intre supra-reglementare si incapacitatea de a reglementa in acord cu evolutiile socio-economice, din pacate este prea putin articulat in studiile de specialitate.

Ca descentralizarea este o tendinta agresiva de reiventare a politicii publice in ultimele trei, patru decenii nu mai este nici o noutate nici macar pentru cei mai putin avizati.

Paradoxal, desi fara o fundamentare substantiala, avand in vedere doar cazul descentralizarii in Romania, indraznim a formula ipoteze de tipul ca la noi descentralizarea a insemnat mai degraba o re-centralizare printr-un grad si mai mare de conditionalitati indirecte asupra nivelului local, incapabil sa sustina administrarea directa a politicilor publice locale sis a angajeze comunitatile in scenario de dezvoltare.

Indiferent de algoritmul ce va sta la baza reechilibrarii transferurilor de finante catre local, descentralizarea fiscala va conduce la adancirea si mai mare a disparitatilor regionale, in primul rand data fiind fiscalitatea extreme de scazuta in zonele mono-industriale, cu o populatie imbatranita, etc. In conditiile in care zonele sarace au supravietuit printr-o politica de dezvoltare prin excelenta centralizata, pentru ele, descentralizarea va bloca si mai mult capacitatea si viteza de recuperare si convergenta sociala si economica. Baza de impozitare scazuta, acces dificil sau deloc la capital, capital social pervers, coruptie sunt doar cateva din deficitele sistemice si structurale ce vor reprezenta provocari si mai mari pentru regionalizare.

Indiferent de argumentatia folosita, dreptul comunitatilor locale in a se autoguverna, in a conserva identitatea culturala, lingivistica, istorica (reclamate de minoritatea maghiara), cea de competitivitate si schimbare sociala precum si de capacitate ridicata a guvernelor locale in a compensa deifictul si ineficienta nivelului central in a asigura eficienta economica si sociala (reclamata de Guvern), cea de nevoie de integrare a regiunulor la nivelul politicilor globale (Uniunrea Europeana, apreciem ca, performanta organizationala si putinatatea resurselor locale vor exacerba impactul negativ al regionalizarii si vor creste inegalitatile teritoriale, trebuie avut in vedere ca cele mai multe APLuri se afla in zone rurale (zonele rurale din România acoper? 87,1% din teritoriul ??rii, cu o popula?ie de 44,9% din totalul na?ional, iar peste 70% dintre acestea in 2011 s-au confruntat cu probleme de supravietuire.

In plus, desi planificarea dezvoltarii este unul dintre argumentele constituirii unei politici regionale, am asistat mai degraba la raporturi concurentiale, de competitive intre judete in atragerea de fonduri si mai putin la coerenta in investitiile de interes regional. Din pacate, a fost generat un regionalism la viteza multipla, tradus in dezvoltarea judeteana in detrimetul celei regionale.

Deficitul de politica publica este si mai pronuntat la nivel local, cu precadere in spatiul rural, insa, in cele mai multe cazuri nici urbanul nu face exceptie; introducerea nevoii de strategii de dezvoltare locala ca si conditie de eligibilitate pentru finantari nerambursabile, pentru unitatile administrative teritoriale, a condus la o adevarata isterie a strategiilor construite peste noapte, intr-un format mai degraba de tipul copy –paste, fara fundamentare, fara suport popular, ignorate de insisi beneficiarii directi, consiliile locale si primariile, in fond, actiunile de dezvoltare fiind de tipul ad-hoc, pe termen scurt, orientate catre “oportunitati” de partid, si mai putin dictate de catre nevoi reale, optiuni ale constituentelor si obiective pe termen mediu si lung.

La nivel de municipalitati in mediul rural am asistat mai degraba la un tip de competitive distructiva data fiind infiintarea de servicii publice care fie nu pot fi administrate, fie erau mai eficiente si de calitate intr-o forma de administratre inter-municipalitate.

Constrangerile asupra cheltuielilor publice complica dar in acelasi timp forteaza catre o reorganizarea a furnizarii de servicii publice la un nivel teritorial superior, ca in cazul municipalitatilor rurale, sau dinspre judete catre regiune, si inferior dinspre nivel central/ Guvern catre regiune.

Intre retorica deficitului democratic ce poate capata o expunere narativa tentanta si un simplu efort in a intelege ca anumite servicii publice nu au granite administrative (a se vedea mediu, social, educatie, sanatate, etc.) ramane, din pacate, un exercitiu de intelepciune al alesilor locali.
Aparent o forma ascunsa de re-centralizare agregarea unitatilor administrative in forme superioare optimizeaza relatia ­centru-local printr- o comunicare inter-guvernamentala mai eficienta si diminuarea costurilor de tranzactie.

IDENTITATEA REGIONALA

Asadar, ramane de raspuns cum vom reusi sa generam angajament civic si politica publica care sa reflecte o noua stare de referentialitate, regiunea. Este de asteptat ca in regiunile cu o identitate regionala pronuntata (?!) interesul asupra unei noi comitologi politice si administrative sa fie unul crescut, insa, cum constructele identitare reclama procese indelungate de socializare si remodelare culturala, ramane un deficit major de acoperit.

In ce masura regiunile de dezvoltare, urmand decupajul territorial actual, reflecta arii teritoriale coerente cu interese comune si indentitate impartasita? In ce masura cetatenii sprijina un astfel de demers?

Esecul angajarii unei mase populare in designul proiectului de regionalizare risca sa alimenteze scepticii si sa dea nastere unei crize de legitimitate inca din etapa incipienta. Pe de alta parte, o agenda regionala care nu agregheaza asteptari si preferinte, risca sa produca de-click intre public si guvern.

POLITICA PUBLICA REGIONALA

In conditiile in care se pastreaza nivelul judetean, apreciem emergenta administratiei regionale, chiar si dublata de o camera legislativa, ca fiind puternic disfunctionala din trei motive:
(a). deciziile politice la nivel regional vor sluji inca interesele la nivel de judete si in al doilea rand,
(b). coordonarea organismelor responsabile de administrarea fondurilor Europene la nivel regional va fi atributul ministerelor de linie, ceea ce va conduce la blocaje si mai mari;
(c). exista riscul unei supra-reglementari.

Lipsa performantei in evaluarea de tip ex-ante limiteaza capacitatea de definire a unei abordari integrate care sa vizeze dezvoltarea strategica a unui teritoriu; si aceasta in conditiile in care administratia slaba si guvernarea publica au fost semnalate si in Pozitia Comisiei Europene privind prioritatile Romaniei in 5 noiembrie 2012, ca fiind provocari pentru perioada 2014-2020.

Guvernarea multi-nivele trebuie sa capate atribute programatice si nu dar de simpla mecanica administrativa, data fiind complexitatea si intensitatea interdependentelor dintre diferiti actori statali precum si evolutia dimensiunii participarii actorilor non-statali la procesele de guvernarea publica.
Guvernarea regionala, inovare teoretica dincolo de o noua categorie conceptuala in stiintele politice, aduce in prim plan o noua arhitectura a relatiei dintre dimensiunea aparatului guvernamental si natura si dimensiunea problematicii ce trebuie sa fie abordata de aceasta data spatial, dincolo de granite administrativ-teritoriale.

Optiunea guvernamentala, cel putin in acest moment, este ca regiunile sa aiba personalitate juridica si sa poata angaja credite.
Accesarea de fonduri europene de catre regiuni, asa cum se intentioneaza ridica cel putin doua probleme (a) de unde capacitate de co-finantare si (b) de unde capacitate de pre-finantare a proiectelor. Daca avem in vedere obiectivele principale pentru care se redefineste administrativ Romania, atunci suntem cel putin sceptici asupra marilor proiecte regionale ce o sa apara date fiind limitarile fiscale.
Ramane insa de vazut cum va fi reglementata politica fiscala la nivel regional; ce formula de taxare se va gasi pentru a nu creste numarul de taxe pentru cetateni? Bugetul regional se va constitui din contributii voluntare ale consililiilor judenete, ca si in prezent (acoperind insa doar cheltuielile administrative ale ADRurilor), va fi realizata o redistribuire a contributiilor de la bugetul de stat de data aceasta catre regiune, judet, orase si comune? Insa, intr-o perioada de austeritate si crize sociale, este greu de explicat de ce sunt crescute cheltuielile cu aparatul administrativ, chiar daca este vorba de cel de la nivel regional.

Din pacate, strategia de dezvoltare a capacitatii statului este fundamentata pe o paradigma specifica perioadei post-industriale si nu reflecta un raspuns instutionalizat care sa aiba in vedere tendintele globale care reclama nu o economie de scara, ci economii bazate pe cunoastere, economii bazate pe o crestere inclusiva unde localul si cetateanul indiferent de apartenenta, educatie, etc. este co-optat in vederea maximizarii capitalurilor sub-estimate.

Apreciem ca intreaga comitologie de stat creata la nivel regional va ridica probleme si mai mari in termeni precum coordonare, fragmentarea deciziilor, lipsa de responsabilitate si legitimitate.

POLITICA REGIONALA DE DEZVOLTARE

Daca discutam de o politica publica mai aproape de cetateni, in conditiile in care si asa avem un deficit democratic major al sistemului democratiei reprezentative, “alegerea sefului” regiunii de catre primarii din regiune si consilierii judeteni ridica urmatoarele probleme:

(a). nici primarii si nici consilierii judeteni nu au primit mandate din partea cetatenilor pentru politica regionala; programul politic pentru care au fost alesi este altul decat cel pentru nivelul regional; astfel, o delegare a legitimarii populare catre nivelul regional nu va face decat sa alieneze si mai mult cetatenii de sistemul democratiei pluraliste; alegerea consilierilor regionali din randul celor judeteni si cei ai municipiilor resedinta de judet ignora nu numai procedurile minimale de constructie a organismelor deliberative, insa, si mai delicat, demonstreaza o necunoastere a unei Romanii rurale, cu o popula?ie de 44,9% din totalul na?ional. In plus, s?r?cia este predominant? în mediul rural, aici înregistrându-se peste 70% din oamenii s?raci- asadar, vorbim de nereprezentarea celor multi, cu nevoi .

(b). transparenta alegerii ramane deocamandata o variabila necunoscuta; “o sala” in care niste oameni se intalnesc si aleg, nu reprezinta decat o “legitimare” artificiala a unei numiri ce este fundamentata prinr-un algoritm politic, cel mai probabil de la centru, si nicidecum de la nivel local.

(c). designul institutional se pare ca este pe departe a fi clar nici macar pentru coalitia de guvernamant; se vorbeste de guvernator sau presedinte regional, in conditiile in care guvernatorul ar trebui sa fie reprezentantul guvernului in teritoriu iar presedintele, ales, reprezentantul nivelului local.

Astfel, e posibil ca, ipoteza noastra, sa fie, involuntar, confirmata: “intarirea statului” se traduce in expansiunea birocratiei centrale catre nivelul regional si controlul si mai mare exercitat asupra comunitatilor locale.

AGENTIILE DE DEZVOLTARE REGIONALA

In conditiile in care eficienta ADRurilor raportata la misiunea asumata si la rezultatele de impact ramane contestata, avand in vedere orientarea strategica a resurselor ADRurilor cu precadere catre administrarea fondurilor Europene, rezulta nevoia unei analize profunde asupra necesitatii pastrarii ADRurilor in formula actuala, ca sistem de structuri si procese ce pot doar sa complice si mai mult intreaga comitologie regionala ce se anunta a fi dezvoltata. In perioada 2007-2012, relatia ADRurilor fie pe orizontala cu alte agentii regionale ce administreaza fonduri europene insa si pe vertical cu ogranismele deconcentrate a fost un confuza in termenii comunicarii, nestructurata si nereglementata.

Absorbtia fondurilor europene

Din pacate, aceasta retorica nu isi gaseste corespondent in proiectul propus de Guvern. Capacitatea de absorbtie nu are nimic de a face cu redesignul teritorial administrative la nivel regional ci la nivel micro-regional si este in proportie de 100% influentata de stabilitatea la nivel macro a politicilor monetare si fiscale care la randul lor determina conditional posibile instrumente financiare suport.

Romania va avea si pentru perioada 2014- 2020 un management centralizat al fondurilor nerambursabile de la Uniunea Europeana. Inventarea unor structuri regionale care sa administreze programele Europene nu face decat sa genereze din start inca o perioada de programare cu o rata a absorbtiei si mai mica.

Sa nu uitam care au fost provocarile 2007-2013 in administrarea fondurilor:

1.    deficientele majore din sistemele de management si control;
2.    resursa umana necalificata;
3.    salarizarea a facut ca putin profesionisti sa fie atrasi de sistem, acesta functionand la subcapacitate; in plus, aceasta a generat un flux continuu de intrati si iesiti din sistem ceea ce a vulnerabilizat si mai mult coerenta si stabilitatea de structura si procese;
4.    asistenta tehnica de tip help-desk pentru beneficiari a fost aproape de zero;
5.    ingerinta politica;

Desfiintare consiliilor judetene

Desi optiune de politica publica, nivelul administrativ reprezentat de aparatul tehnic judetean va ramane cel putin pentru urmatoarea perioada de programare a bugetului comunitar, 2014-2020, ca fiind singura organizatie fezabila ce poate sa articuleze, e drept, destul de timid si neinspirat, o politica publica judeteana si sa asigure asistenta in dezvoltare pentru majoritatea primariilor din mediul rural.

Incotro?

Directia I: inovare institutionala la nivel regional si micro-regional

1.    Redefinirea statului ADR-urilor ca parteneriat public-privat cu responsabilitate directa fata de nivelul judetean si local si nu catre central;
2.    Consolidarea Consiliului pentru Dezvoltare Regionala prin largirea acestuia in a reuni si reprezentanti ai sectorului privat si tertiar precum si prin intarirea rolului de a pre-selecta, in functie de prioritati regionale, raportat la strategia de dezvoltare regionala si la planurilor tematice regionale operationale propunerile de proiect pentru orice tip de program de finantare sectoriala;
3.    Institutionalireaza grupurilor de lucru tematice care sa monitorizeze implementarea strategiei de dezvoltare regional;
4.    Infiintarea unor parteneriate public-private de dezvoltare la nivel micro-regional care sa fie responsabile de politica de dezvoltare socio-economica la nivel micro-regional;
5.    Infiintarea consortiilor regionale orientate catre furnizarea de servicii publice specific ce sunt mai eficiente la nivel regional; membrii sunt municipalitatile locale; astfel, regionalizarea s-ar face la un cost mult mai mic decat o regionalizare formala;
6.    Legea ADI trebuie sa fie amendata in asa fel incat sa stimuleze cooperarea intre micro-regiuni;
7.    Zonele metropolitane- ce se intampla cu localitatile lasate in afara nucelului de dezvoltare?

Directia II: amalgamarea comunitatilor locale cu un numar mai mic de 5000  de locuitori

1.    amalgamarea municipalitatilor locale sub 5000 de locuitori, clarificarea relatiilor contractuale inter-municipalitati. Furnizarea serviciilor publice de catre municipalitati se justifica numai in masura in care acestea pot dovedi ca au capacitatea operationala; in caz contrar, Guvernul Romaniei ar trebui sa realoce responsabilitatile catre nivelurile superioare;
2.    Actiuni care sa urmareasca dezvoltarea de capital teritorial prin infiintarea de consortii regionale si microregionale pentru furnizarea de servicii de interes public precum si pentru angajarea in proiecte mari de infrastructura.

Directia III: constructia teritoriilor functionale

Cum definim teritorii functionale care sa armonizeze nivelul de luare a deciziilor- planificare politica publica si o geografie pentru economie optima, actiune sociala in conditiile in care granitele administrative sunt relative arbitrare ?

Patru directii ar trebui avute in vedere:
–          nivelul la care functioneaza o piata a muncii;
–          nivelul la care este nevoie de planificare pentru dezvoltare
–          nevoia de activitate umana
–          nevoia de topografie uniforma

Directia IV: nevoia de mandat popular pentru viitorul nivel regional

Stimularea participarii populare prin proiectarea unui nou spatiu politic, regiunea, poate
–          sa restructureze sistemul centralizat de constructive a partidelor politice;
–          sa dezvolte democratia participativa, definita ca panaceu al succesului sau insuccesului politicilor publice;
–          sa genereze procese de socializare ce alimenteaza un anumit tip de fabric social si care rezulta in teritorii organice.

Disclaimer: Material preluat în integralitate, cu acordul autorului, de pe articolul original aferent platformei Contributors.ro

The post Regionalizare sau re-centralizarea politicilor publice appeared first on Novus Ordo Media.

În ceea ce privește „secolul asiatic”, acest fenomen de transfer de la Occident către Orient se încadrează într-un proces de „evoluție a centrului gravitațional economic” mondial, manifestat anterior în zona SUA, conform arhitecturii secolului XX. Acest transfer este direct corelat cu influența tot mai mare a Asiei asupra economiei mondiale, fiind totuși o „restaurare”, și nu o revoluție, deoarece, anterior, timp de optsprezece secole, regiunea asiatică a furnizat mai mult de jumătate din producția economică mondială.

Din punct de vedere istoric, Asia nu a fost considerată centrul lumii. În prezent, schimbarea este reală și toată dinamica este condusă de regiunea Indo-Pacificului. Ca atare, demografia, factor relevant și motorul majorității domeniilor, joacă un rol principal în dezvoltarea Asiei, continent cu aproape cinci miliarde de oameni. În timp ce Europa, China și chiar Africa stagnează, cu SUA puțin în creștere, Asia de Sud-Est și partea sa de Vest se află în ascensiune, acest aspect influențând dinamica economică, politică, tehnologică și culturală, cu un rol decisiv în dezvoltarea noii ordini internaționale.

În prezent, cu mai mult de jumătate din populația lumii, regiunea a evoluat de la statutul unei regiuni cu venituri mici la una cu venituri medii într-o singură generație, în timp ce, până în 2040, Asia are potențialul de a genera mai mult de 50% din PIB-ul mondial, iar până în 2050, conform estimărilor Băncii Asiatice de Dezvoltare, trei miliarde de asiatici ar putea avea un nivel de trai similar cu cel al europenilor. Ca atare, este important de subliniat că atunci când economia ar atinge un nivel optim, influențele politice și culturale își vor lăsa și ele amprenta asupra lumii, punând astfel Asia într-o poziție similară cu cea a SUA la începutul secolului XX. Totuși, Asia rămâne un continent fracturat din punct de vedere politic, aspect evidențiat în contextul competiției marilor puteri.

Secolele de ordine europeană și americană au lăsat popoarele asiatice neputincioase, puterea fiind măsurată nu prin capacitatea de a impune ordinea celorlalți, prin propriul model de viață și gândire, ci prin capacitatea de a-i contesta pe cei care își contestau legitimitatea sau superioritatea înnăscută. În același timp, aceștia au vizat păstrarea unei identități proprii, chiar și atunci când erau forțați militar pentru a se supune politic și economic. În concepția asiatică, puterea nu este dobândită, ci creată intrinsec. Așadar, ceea ce în istoria statelor asiatice de astăzi pare a fi un comportament fundamentalist nu este rezultatul tradițiilor și culturii lor, ci efectul exportului de mentalități și geopoliticii euro-atlantice.

Cu toate acestea, la nivel internațional, există un decalaj de putere din cauza dominației SUA, care în timp, ar putea fi contrabalansat de Asia. Mai mult, deși China joacă un rol important în economia mondială și a Asiei, inclusiv prin Inițiativa Belt & Road, principalul instrument al politicii sale externe, continentul trebuie privit dintr-o perspectivă mai largă, luând în considerare cele cinci regiuni esențiale: Asia de Vest/Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Asia de Est, Asia de Sud și Asia de Sud-Est. Așadar, acoperind un teritoriu mai mare și mai multe națiuni în afara Chinei, noul sistem asiatic care se conturează este o ordine multi-civilizațională care se întinde din Arabia Saudită până în Japonia și din Rusia până în Australia, legând astfel cinci miliarde de oameni prin rețele comerciale, financiare și de infrastructură. În acest context, Asia revine la ordinea multipolară stabilă care a existat cu mult înaintea colonialismului european și a dominației americane, India și Asia de Sud-Est devenind și ele puncte de reper din perspectivă economică și strategică. Urmând acest trend ascendent, în planul politicii externe, asiaticii dezvoltă modele economice și de guvernare, modificând astfel, substanțial, mediul de afaceri și sistemele culturale mondiale.

Planurile pentru crearea de infrastructuri critice cu scopul de a promova conectivitatea între Asia și Europa, având ca intermediar Orientul Mijlociu, sunt importante pentru implementarea proiectului global al Chinei – Inițiativa Belt & Road. Puterea economică a Chinei a facilitat crearea unei vaste rețele economice în Asia, care poate fi extinsă prin diverse sinergii la nivelul întregului Orient Mijlociu, pentru a fi implementată în final în Europa, respectiv Europa Centrală și de Est.

În ceea ce privește această regiune, există state cu multă putere de proiecție financiară, care au capacitatea de a dezvolta un tip anume de inițiativă de cooperare, nu doar China, cu Inițiativa Belt & Road. Japonia este un alt exemplu în acest spectru, datorită Inițiativei sale eurasiatice și altor inițiative privind asistența pentru dezvoltare în Asia Centrală. De asemenea, un exemplu similar este cel al Coreei de Sud cu Rețeaua de Informații Trans-Eurasia. Aceasta înseamnă că statele din Asia, cooperând cu statele din regiunile învecinate, au creat infrastructuri care permit transportul de mărfuri și persoane sau transferul de infrastructură.

Atât China, cât și India schimbă percepția comunității internaționale, prin reorientarea istorico-strategică de expansiune economică continentală către dezvoltarea economică a capacității maritime. Pentru a exemplifica, relevanța este dată de cazul Chinei, care a devenit o putere internațională, cu o mare influență în Africa și America de Sud, și chiar în Europa, prin dezvoltarea Inițiativei Belt & Road. Aceasta contribuie la compensarea puterii maritime, existând o reorientare politică către importanța geostrategică a mării.

În acest context, problema securității ar putea fi readusă în discuție, mare parte a bugetului militar al Chinei, Indiei sau statelor arabe fiind orientată către acest domeniu. De asemenea, problema nucleară este relevantă în regiune, care ar putea fi soluționată prin negocierea dosarului nuclear iranian la Viena. În mare parte, toate schimbările sunt fundamentale și multe state asiatice sunt state lider în anumite domeniu, de exemplu în tehnologie – Japonia, China și Coreea de Sud.

În același timp, în statele arabe, în Asia Centrală, există un pilon bine definit pentru dezvoltarea relațiilor internaționale, orientat în jurul sectorului energetic – petrol și gaze, care oferă un mare potențial de dezvoltare instituțională. Petrolul este esențial pentru comerțul dintre Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) și celelalte state din Asiei, dar diversificarea economică creează oportunități pentru investițiile asiatice în sectoare emergente, cum ar fi energiile regenerabile, infrastructura și economia digitală. Din punct de vedere al interesului economic, celelalte regiuni asiatice sunt principala lor piață de export și o sursă importantă de capital și expertiză pentru strategiile de diversificare economică.

Unul dintre aspectele necesare Asiei pentru progres este asigurarea unui cadru de securitate și politic comun, o instituție pan-asiatică, dincolo de creșterea economică aferentă dezvoltării, o instituție care să umple vidul și să asigure centralitate în Asia. În prezent, statele își urmează propriile aspirații, neexistând nici un stat în Asia care să nu aibă dispute de frontieră cu vecinii și cu un asemenea cadru de securitate, este dificil de conturat un centru de putere. În comparație, în timp ce structurile de securitate predominante din Asia sunt bilaterale și în mare măsură asimetrice, Europa se bucură de configurații multilaterale, echilibrate și simetrice. În acest sens, Europa poate fi un model al Asiei pentru arhitectura multiculturalismului.

Într-o anumită măsură, întreaga Asie a devenit conștientă de puterea unificării pentru construirea unui viitor comun, într-o manieră proprie de dezvoltare. Așadar, „secolul asiatic” cel mai probabil ar însemna o reîntoarcere la originile culturii asiatice care a căutat armonia, ordine diferită de cea comună culturii occidentale și fundamentată pe valorile culturale asiatice.

The post Oare se va configura Secolul Asiei ? appeared first on Novus Ordo Media.

Decizia de a se rupe de Uniunii Europeană a fost justificată de necesitatea ca Regatul Unit să își recupereze suveranitatea națională și să reaprindă pretențiile sale de lider mondial. Sub stindardul Global Britain, Brexit încapsulează dezamăgirea generațiilor succesive față de declinul treptat al Marii Britanii pe scena mondială. Brexit alimentează visele de dominare insulelor Britanice și consolidează percepția de unicitate și excepționalism care este consacrată în povestea pe care Marea Britanie o spune despre ea însăși. Brexit a fost, de asemenea, un prilej pentru ca oamenii să își exprime nemulțumirea față de politicieni, experți, globalizare, emigranți sau neoliberalism. La apogeul dezbaterii, entuziaștii Brexit au susținut că este un leac miraculos pentru majoritatea bolilor Marii Britanii. Pentru cel mai mare segment al publicului britanic, apelul la preluarea controlului a rezonat cu speranța de reînnoire și de o viață mai bună. A fost realizat acest vis al unei vieți mai bune, al unui control mai mare și al Global Britain?

Este cu siguranță prea devreme pentru a judeca în mod clar dacă Brexit a fost un succes. Cu toate acestea, prin promovarea Brexit, premierul Boris Johnson pare să fi rezolvat competiția și dezbaterile din cadrul Partidului Conservator. Regatul Unit este acum pregătit să se dezvolte pe o nouă traiectorie în ordinea mondială, care se va distinge cel mai probabil de cea a UE. Viața oamenilor nu a cunoscut, fără îndoială, prea multe schimbări. Pandemia COVID-19 a făcut dificilă evaluarea impactului Brexitului asupra economiei britanice și a publicului larg. Pandemia a depășit orice fel de influență negativă pe care ar fi putut să o aibă Brexit. O mare parte din dezbaterile din perioada care a precedat Brexit au pus de fapt accentul pe costurile economice potențiale ale desprinderii de UE. În prezent, Regatul Unit subliniază rezistența sa la potențialul impact negativ al Brexit și posibilitatea ca Regatul Unit să dezvolte o serie de acorduri comerciale favorabile cu parteneri din întreaga lume, ceea ce nu ar fi fost posibil cât timp Regatul Unit era încă membru al UE.

O consecință esențială a Brexit este faptul că Marea Britanie și-a pierdut cea mai mare parte a capacității de a influența evoluțiile de pe continentul european. Din acest punct de vedere, Brexit este o mișcare foarte surprinzătoare pentru Marea Britanie, deoarece, în calitate de membru al UE, avea o influență considerabil mai mare asupra deciziilor Uniunii decât alte state membre. În plus, instituțiile de la Bruxelles, precum și bula mai mare de la Bruxelles, care include și experți și profesioniști, aveau în componență un număr mare de cetățeni britanici. Marea Britanie a trecut acum de la un creator de reguli la un actor care trebuie să accepte reguli. Acest lucru i-a determinat pe factorii de decizie britanici să conceapă noi strategii și instrumente pentru a-și menține influența în Europa.

Principala strategie a fost aceea de a reafirma faptul că, în afara UE, Regatul Unit este încă o țară europeană. Mai mult ca oricând, Regatul Unit pare să fie pregătit să își asume un rol de lider în cadrul NATO, pentru a compensa incapacitatea sa de a influența în mod direct deciziile Uniunii Europene. De exemplu, în prezent, Regatul Unit este lider în furnizarea de sprijin militar letal Ucrainei, în încercarea de a fi văzut ca un lider în contracararea acțiunilor Rusiei și de a servi drept model pentru alți membri NATO. În același timp, Regatul Unit s-a apropiat tot mai mult de Statele Unite. Se poate spune că Marea Britanie și-a aliniat politicile externe aproape în totalitate cu agenda Casei Albe. Cu toate acestea, administrația Biden a fost categorică cu privire la faptul că Marea Britanie nu va primi un acord comercial mai bun decât statele membre ale UE.

De asemenea, Marea Britanie și-a întins plasa pentru a convinge state din întreaga lume, precum Japonia, India sau Australia, să susțină ideea de Global Britain și să semneze noi parteneriate strategice. Din acest punct de vedere, Brexit a plasat Regatul Unit într-o poziție de negociere slabă, deoarece partenerii săi sunt conștienți că Londra este dispusă să facă concesii semnificative pentru a obține acorduri comerciale.

Brexitul nu a afectat încă UE în mod semnificativ. Din nou, pandemia COVID-19 a făcut dificilă precizarea modului în care Uniunii Europeană a reacționat la Brexit. Cu toate acestea , este clar că relațiile dintre Franța și Regatul Unit au avut relații destul de dificile din 2020. Brexit, în sens mai larg, pune întrebări existențiale cheie pentru Uniunea Europeană, deoarece o Marea Britanie post-Brexit de succes poate determina alte state membre să urmeze aceeași cale. În realitate, am asistat la o mai mare unitate din partea statelor membre, deoarece acestea au negociat viitoarea relație dintre UE și Regatul Unit prin vocea unică a Comisiei Europene.

Brexit oferă și o serie de oportunități pentru România. În primul rând, România își poate propune să se adreseze diasporei sale numeroase care trăiește în Regatul Unit, cu scopul de a le da posibilitatea de a face lobby pentru interesele României. Post-Brexit, comportamentul Regatului Unit va fi într-o mai mare măsură sensibil la acțiunile diasporei. În al doilea rând, odată cu interesul reînnoit al Marii Britanii pentru NATO, ambele țări pot lucra pentru un parteneriat pragmatic care să sporească securitatea pozitivă a continentului european, care, mai exact, face ca toate țările să se simtă mai sigure, fără a crea temeri și anxietate pentru altele. În al treilea rând, având în vedere că Regatul Unit caută în mod activ noi parteneri, ambele țări pot căuta să își consolideze legăturile existente, prin creșterea investițiilor britanice în România. În cele din urmă, Brexitul este un proces pe termen lung, iar România ar trebui să urmărească să fie privită la Londra ca un partener strategic esențial și ca punct de intrare pentru Regatul Unit în Europa Centrală și de Est.

The post Brexit, doi ani mai târziu: Și-a îndeplinit Marea Britanie visele? appeared first on Novus Ordo Media.

Deși Polonia și alte state Baltice aparțin deja Uniunii Europene și NATO, Chodakiewicz sugerează că ambele alianțe nu oferă un nivel suficient de protecție vis-a-vis de amenințarea, tot mai crescând, a unei agresiuni potențiale din parte Rusiei. Tocmai de aceea, pentru a putea îmbunătății aranjamentele de securitate din regiune, țările ex-comuniste, precum România, ar trebui să coopereze una cu cealaltă și să caute o strânsă alianță politică cu Statele Unite ale Americii.

Termenul Intermarium a ajuns din nou să domine discursurile politice și instituționale, reprezentanții poporului înaintând ideea unui nou proiect denumit Inițiativa celor 3 Mări. În 2016, liderii din majoritatea statelor Central și Este Europene s-au întâlnit în Dubrovnik, Croația, pentru a discuta formarea acestei structuri. Astfel, Președintele polonez Andrzej Duda a supranumit inițiativa „un nou concept de promovare a unității și coeziunii Europene, o idee de cooperare între 12 țări localizate între Marea Neagră, Adriatică și Baltică, respectiv cele trei mări ale Europei Centrale”. Din această cauză, Inițiativa celor 3 Mări reprezintă un for supranațional care înglobează doisprezece state Est Europene, majoritatea fiind parte din grupul fostelor țări comuniste: Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Austria, România, Slovacia și Slovenia.

Țelul primordial al inițiativei este de a crea o cooperare regională între țări pentru a înlesni dezvoltarea de infrastructură în Europa de Est. Este o viziune ce speră să contureze un Coridor energetic între Sud și Nord, noduri de transport și comunicații, urmărind interconectarea țărilor localizate în Regiunea Baltică, respectiv în Marea Neagră și Adriatică.

Una din realizările importante ale proiectului este crearea unei infrastructuri aferente gazului natural lichefiat, cu terminale nautice în Polonia și Croația, respectiv sistemul de conectare a conductelor. Motivația directă, pentru a forma o astfel de coaliție, rezidă în amplele tulburări politice care au zguduit regiunea în ultimii ani. Acestea includ, printre altele, tăierile energetice din Ucraina anului 2009, perioadă în care Rusia a perturbat livrarea de gaz, conflictul cu Georgia în 2008 și anexarea Crimeii în 2014. Așadar, numeroase țări Est Europene se simt amenințate de planurile rusești ce includ dezvoltarea și asamblarea unei alte conexiuni directe de gaz cu Germania, sub forma Nord Stream 2. Mai mult, aproape toate țările care s-au alăturat Inițiativei celor 3 Mări sunt puternic dependente de furnizarea gazului natural și a petrolului din partea Rusiei. În timp ce Belarus sau Ucraina nu fac part oficială din proiect, prin intermediul interconectărilor de gaz natural lichefiat și a direcțiilor de furnizare, se poate spune că ele reprezintă beneficiare ale programelor de dezvoltare.

Se poate observa faptul că însăși crearea Inițiativei celor 3 Mări este datorată caracterului ei geopolitic aparte sau a faptului că se aseamănă cu ideile Imperialismului Polonez (Intermarium). Totuși alții au criticat proiectul pentru că încurajează emergența regionalismului între granițele Europene, aspect care ar putea afecta negativ coeziunea și unitatea Europeană. Astfel, Imperialismul Polonez a fost întotdeauna construit pe baza unor contraste binare, aflate în poziții de opoziție, ce creează linii puternice de diviziune între Vest și Est, Creștinismul în divergență cu Ortodoxia sau Islamul, libertatea și piețele libere versus Imperialismul Rusesc și constructele post-comuniste. De aceea, încă din momentul recâștigării independenței, discursul de polonez de politică externă a fost, în mare parte, axat pe idea de Intermarium. Din punct de vedere istoric, Józef Piłsudski, Prim-ministrul Poloniei în anii 1920, a fost printre primii care a încercat să înlesnească cooperarea regională cu alte state, pentru a balansa avansul Bolșevicilor și puterea emergentă a naționalismului de factură germană.

După cel de al Doilea Război Mondial, Intermarium sublinia faptul că strategia de politică externă a Poloniei ar trebui să fie asociată cu ideea unei Ucraine, Belarus și Lituanii independente și suverane. Dominația acestor țări de către Uniunea Sovietică, reprezenta cea mai mare amenințare a libertății în Polonia. În acest context, ideologia Intermarium argumenta că, în lipsa unei cooperări sporite între Polonia, Ucraina, Lituania și Belarus, nu ar fi posibilă rezistența în fața Imperialismului Sovietic. Totuși, chiar și în perioada noastră, viziunile dogmatice de tip Intermarium pot fi observat pe tot cuprinsul Inițiativei celor 3 Mări și în cadrul acțiunilor întreprinse prin aceasta, fapt datorat unei dorințe de a izola Rusia.

Totuși, tensiunile recente de la granița Ruso-Ucraineană, relevă faptul că principalele asumpții ale politicilor externe poloneze au în mare parte un caracter mitologic. In timp ce Intermarium a reprezentat un concept care a ghidat politica statală pentru ultimele decenii, dezvoltările recente arată că Polonia nu poate avea un rol major în ceea ce privește întrajutorarea Ucrainei. Însăși încercările anterioare de programe comune, prin prisma Parteneriatului Estic, nu au reușit să aducă Ucraina cu mult mai aproape de nucleul european. În aceeași notă, însăși Polonia a cerut sprijin NATO pentru a desfășura contingente militare adiționale, vizând asistența securizării granițelor Nord-Estice ale țării.

Mai mult, se poate observa faptul că însăși anexarea Crimeii și conflictul din Estul Ucrainei marchează eșecul principalelor asumpții ce fundamentează politica externă poloneză. Actuala criză ucraineană expun caracterul idealist, simbolic și mai ales impracticabilitatea noțiunii. Astfel, se poate deduce că Inițiativa celor 3 Mări, influențată de conceptele paradigmatice ale Intermariu, reprezintă mai degrabă un instrument ce ar putea legitima actualele direcții guvernamentale de politică externă și da curs liber anumitor tipare ce ar antagoniza Rusia. La fel ca alte perspective similare, scopul acesteia este de a câștiga popularitate prin apelul la sentimentele patriotice ale unor anumite audiențe, în locul creării unei percepții de stabilitate și ordine.

The post Inițiativa celor 3 Mări, Intermarium și crearea de mituri în Europa de Est. appeared first on Novus Ordo Media.