În ultima perioadă, un vechi concept geopolitic, anume Intermarium a devenit subiectul principal al unor discuții intense între jurnaliștii, academicienii și politicienii din Polonia. Rădăcinile conceptului provin de la creare Uniunii statale Polono-Lituaniană în secolul al XVI-lea. Confederația devenise unul dintre cele mai puternice state din regiune, reușind chiar să concureze împotriva unor vecini puternici precum Suedia, Germania, Rusia sau Imperiul Otoman. Așadar, revitalizarea acestei tematici, în dezbaterile curente de securitate, este adeseori asociată cu publicarea „Intermarium”, o carte scrisă de către Marek Jan Chodakiewicz, profesor de istorie la Institutul de Politici Globale din Washington. Conform autorului, ambițiile tot mai pregnante ale Rusiei de a-și reîntregi imperiul pierdut sunt alarmante și necesită acțiuni ferme.
Deși Polonia și alte state Baltice aparțin deja Uniunii Europene și NATO, Chodakiewicz sugerează că ambele alianțe nu oferă un nivel suficient de protecție vis-a-vis de amenințarea, tot mai crescând, a unei agresiuni potențiale din parte Rusiei. Tocmai de aceea, pentru a putea îmbunătății aranjamentele de securitate din regiune, țările ex-comuniste, precum România, ar trebui să coopereze una cu cealaltă și să caute o strânsă alianță politică cu Statele Unite ale Americii.
Termenul Intermarium a ajuns din nou să domine discursurile politice și instituționale, reprezentanții poporului înaintând ideea unui nou proiect denumit Inițiativa celor 3 Mări. În 2016, liderii din majoritatea statelor Central și Este Europene s-au întâlnit în Dubrovnik, Croația, pentru a discuta formarea acestei structuri. Astfel, Președintele polonez Andrzej Duda a supranumit inițiativa „un nou concept de promovare a unității și coeziunii Europene, o idee de cooperare între 12 țări localizate între Marea Neagră, Adriatică și Baltică, respectiv cele trei mări ale Europei Centrale”. Din această cauză, Inițiativa celor 3 Mări reprezintă un for supranațional care înglobează doisprezece state Est Europene, majoritatea fiind parte din grupul fostelor țări comuniste: Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Austria, România, Slovacia și Slovenia.
Țelul primordial al inițiativei este de a crea o cooperare regională între țări pentru a înlesni dezvoltarea de infrastructură în Europa de Est. Este o viziune ce speră să contureze un Coridor energetic între Sud și Nord, noduri de transport și comunicații, urmărind interconectarea țărilor localizate în Regiunea Baltică, respectiv în Marea Neagră și Adriatică.
Una din realizările importante ale proiectului este crearea unei infrastructuri aferente gazului natural lichefiat, cu terminale nautice în Polonia și Croația, respectiv sistemul de conectare a conductelor. Motivația directă, pentru a forma o astfel de coaliție, rezidă în amplele tulburări politice care au zguduit regiunea în ultimii ani. Acestea includ, printre altele, tăierile energetice din Ucraina anului 2009, perioadă în care Rusia a perturbat livrarea de gaz, conflictul cu Georgia în 2008 și anexarea Crimeii în 2014. Așadar, numeroase țări Est Europene se simt amenințate de planurile rusești ce includ dezvoltarea și asamblarea unei alte conexiuni directe de gaz cu Germania, sub forma Nord Stream 2. Mai mult, aproape toate țările care s-au alăturat Inițiativei celor 3 Mări sunt puternic dependente de furnizarea gazului natural și a petrolului din partea Rusiei. În timp ce Belarus sau Ucraina nu fac part oficială din proiect, prin intermediul interconectărilor de gaz natural lichefiat și a direcțiilor de furnizare, se poate spune că ele reprezintă beneficiare ale programelor de dezvoltare.
Se poate observa faptul că însăși crearea Inițiativei celor 3 Mări este datorată caracterului ei geopolitic aparte sau a faptului că se aseamănă cu ideile Imperialismului Polonez (Intermarium). Totuși alții au criticat proiectul pentru că încurajează emergența regionalismului între granițele Europene, aspect care ar putea afecta negativ coeziunea și unitatea Europeană. Astfel, Imperialismul Polonez a fost întotdeauna construit pe baza unor contraste binare, aflate în poziții de opoziție, ce creează linii puternice de diviziune între Vest și Est, Creștinismul în divergență cu Ortodoxia sau Islamul, libertatea și piețele libere versus Imperialismul Rusesc și constructele post-comuniste. De aceea, încă din momentul recâștigării independenței, discursul de polonez de politică externă a fost, în mare parte, axat pe idea de Intermarium. Din punct de vedere istoric, Józef Piłsudski, Prim-ministrul Poloniei în anii 1920, a fost printre primii care a încercat să înlesnească cooperarea regională cu alte state, pentru a balansa avansul Bolșevicilor și puterea emergentă a naționalismului de factură germană.
După cel de al Doilea Război Mondial, Intermarium sublinia faptul că strategia de politică externă a Poloniei ar trebui să fie asociată cu ideea unei Ucraine, Belarus și Lituanii independente și suverane. Dominația acestor țări de către Uniunea Sovietică, reprezenta cea mai mare amenințare a libertății în Polonia. În acest context, ideologia Intermarium argumenta că, în lipsa unei cooperări sporite între Polonia, Ucraina, Lituania și Belarus, nu ar fi posibilă rezistența în fața Imperialismului Sovietic. Totuși, chiar și în perioada noastră, viziunile dogmatice de tip Intermarium pot fi observat pe tot cuprinsul Inițiativei celor 3 Mări și în cadrul acțiunilor întreprinse prin aceasta, fapt datorat unei dorințe de a izola Rusia.
Totuși, tensiunile recente de la granița Ruso-Ucraineană, relevă faptul că principalele asumpții ale politicilor externe poloneze au în mare parte un caracter mitologic. In timp ce Intermarium a reprezentat un concept care a ghidat politica statală pentru ultimele decenii, dezvoltările recente arată că Polonia nu poate avea un rol major în ceea ce privește întrajutorarea Ucrainei. Însăși încercările anterioare de programe comune, prin prisma Parteneriatului Estic, nu au reușit să aducă Ucraina cu mult mai aproape de nucleul european. În aceeași notă, însăși Polonia a cerut sprijin NATO pentru a desfășura contingente militare adiționale, vizând asistența securizării granițelor Nord-Estice ale țării.
Mai mult, se poate observa faptul că însăși anexarea Crimeii și conflictul din Estul Ucrainei marchează eșecul principalelor asumpții ce fundamentează politica externă poloneză. Actuala criză ucraineană expun caracterul idealist, simbolic și mai ales impracticabilitatea noțiunii. Astfel, se poate deduce că Inițiativa celor 3 Mări, influențată de conceptele paradigmatice ale Intermariu, reprezintă mai degrabă un instrument ce ar putea legitima actualele direcții guvernamentale de politică externă și da curs liber anumitor tipare ce ar antagoniza Rusia. La fel ca alte perspective similare, scopul acesteia este de a câștiga popularitate prin apelul la sentimentele patriotice ale unor anumite audiențe, în locul creării unei percepții de stabilitate și ordine.
